Ce s-ar intampla daca SUA ar deveni cel mai mare producator de petrol din lume

Se estimeaza ca rezervele de petrol ale SUA, aflate in depozite submarine si in roci de sist greu exploatabile pana de curand, insumeaza 2.000 de miliarde de barili. Si aceste rezerve tocmai incep sa fie aduse la lumina gratie noilor tehnologii de extractie, cu puturi orizontale si fracturari hidraulice. SUA produce acum in fiecare zi cca 6 milioane de barili de petrol, mult mai putin, e-adevarat, decat Arabia Saudita (10 milioane de barili), dar important e ca diferenta poate fi recuperata.

Cele mai optimiste previziuni avanseaza o productie de 15 milioane de barili pe zi pana in 2020. O productie care, oricum, ar fi prea mica pentru a acoperi consumul actual zilnic de 19 milioane de barili al mijloacelor de transport si al fabricilor americane, dar care ar constitui un pas important spre reducerea dependentei SUA de furnizorii externi. Analistii estimeaza ca doar din zacamintele din sisturi ale Texas-ului se vor putea obtine in urmatorii ani 1,5 milioane de barili pe zi, adica 8% din consumul curent al Statelor Unite.

Ce inseamna insa, concret, exploatarea imenselor rezerve americane de petrol? Ce consecinte ar putea avea transformarea SUA in principalul producator de petrol al lumii?

O prima consecinta ar putea fi o scadere substantiala a pretului benzinei pe piata americana. Dar, din pacate, nu exista absolut nicio garantie ca aceasta scadere chiar ar avea loc. Atata timp cat Statele Unite sunt complet integrate pe piata mondiala a petrolului, preturile combustibililor pe piata americana vor depinde intotdeauna nu de productia interna, ci de evenimentele din cealalta parte a globului.

Agentia EIA (Energy Information Administration) chiar a facut o simulare pentru a vedea ce s-ar intampla cu pretul benzinei daca productia americana de petrol ar creste cu 1 milion de barili pe zi. Rezultatul? Pretul per galon (3,78 litri) ar scadea cu numai 4 centi, pentru ca orice crestere, oricat de mica, a productiei americane ar fi dublata imediat de o diminuare a productiei in Orientul Mijlociu.

Desigur, in cazul unei cresteri rapide a preturilor combustibililor, productia interna masiva ar atenua pe moment socul, dar pe termen mai lung cresterea s-ar manifesta oricum si pe piata americana. Si asta deoarece cantitatile de petrol in sine de care dispune o tara nu sunt suficiente pentru a domina pietele globale ale energiei. Intervin aici tot felul factori, de la presiunile consumului intern, pana la interesele de politica externa.

Arabia Saudita, de pilda, incearca si reuseste in mod constant sa influenteze pretul petrolului din motive explicit politice: fie vrea sa se puna bine cu Washington-ul, fie vrea sa dea o lovitura Teheran-ului etc. Acest regat desertic are posibilitatea sa creasca pretul mediu al petrolului, restrangandu-si capacitatea de productie (de aceea nici nu face investitii pentru cresterea acestei capacitati), dar si sa modereze fluctuatiile pe termen scurt ale pretului, aruncand pe piata cantitati de petrol dupa bunul plac.

SUA insa n-ar putea face asa ceva, n-ar putea incerca sa creasca preturile mondiale prin limitarea rezervelor la ea acasa. Motivul? Producatorii americani ar dori cu siguranta sa obtina productii cat mai mari, cu scopul de a-si recupera cat mai rapid investitiile (care se ridica la cca 100 de milioane $ pentru fiecare zona de forare) si in niciun caz nu si-ar menaja capacitatile de productie in asteptarea vreunei crize politice sau a unei fluctuatii a pietei globale.

Si ajungem astfel la a doua consecinta a transformarii SUA in principalul producator de petrol al lumii. Daca SUA nu-si va menaja capacitatea de productie, inseamna ca celelalte tari , in special membrele OPEC (Algeria, Angola, Indonezia, Iran, Irak, Kuwait, Libia, Nigeria, Qatar, Arabia Saudita, Emiratele Arabe Unite si Venezuela) vor fi nevoite sa si-o menajeze pe a alor. Cu consecinte neplacute pentru ele, fiindca nicio tara nu doreste, in definitiv, sa vanda mai putin petrol.

Situatia se prezinta in felul urmator: in perioadele bune, atunci cand cererea este ridicata si oferta din afara OPEC scazuta, piata este suficient de mare cat sa le ajunga tuturor membrilor OPEC o bucata. Este ceea ce s-a intamplat la inceputul anilor ’70, cand cererea ridicata pentru petrol brut si rezervele in scadere ale SUA au dat OPEC puteri nebanuite. Rezultatul a fost atunci un deceniu istoric al unor preturi extrem de ridicate.

In schimb, in perioadele mai slabe, atunci cand cererea e scazuta, iar oferta din afara statelor OPEC este puternica, vinderea petrolului poate fi dificila. Ramase cu o piata mai mica pe care sa o imparta intre ele, tarile OPEC pot sa ajunga la dispute aprige, pentru ca in final sa pompeze mai mult petrol decat ar fi de asteptat. Este ceea ce s-a intamplat in anii ’80: preturile mari au stimulat aparitia unor noi surse de aprovizionare, facand aproape imposibila actiunea coordonata a OPEC in favoarea mentinerii preturilor.

Ar mai fi si alte consecinte ale tranformarii SUA in principalul producator de petrol al lumii: crearea de noi locuri de munca (Citigroup avanseaza un numar incredibil, de 3,6 milioane), impactul asupra mediului, schimbarile climatice etc.

Dar consecinta cea mai importanta pare a fi pana la urma o reordonare geopolitica a mapamondului. Influenta actuala a unor tari din emisfera estica, datorata exclusiv resurselor lor, ar scadea si centrul mondial al energiei s-ar muta in mod real in emisfera vestica. SUA chiar ar deveni noul Orient Mijlociu, grupand in jurul ei si alti producatori cu potential din cele doua Americi – Canada, Brazilia etc. Si dovada cea mai clara a acestei reordonari geopolitice este aceea ca insetata China a investit deja miliarde in exploatari petroliere din aceste tari.

Foto: www.robedwards.com